Ion și George – 2013, noiembrie, 18, la doi pași de București

Amândoi clasa a III a.
– Pe tine cum te cheamă?
– Ion.
– Mama îi spune Ion dar la școală îi zice Ionuț.
– Și pe tine?
– Pe mine mă cheamă George.

Ion, cel mai mare ar trebui să fie în clasa a V a dar …
Amândoi sunt analfabeți deși merg la școală. Au schimbat 3 învățătoare în trei ani. S-a renunțat demult ca lor să li se mai dea sarcini școlare. Sunt primiți la școală pentru că nu au încă vârsta „repudierii” iar de-acasă sunt fugăriți cu osârdie către lăcașul de cultură pentru alocație.

Sunt în stare să fie cuminți. Dacă li se dă ceva de copiat stau acolo și fac exerciții de forță ca scrisul să le iasă bine.

Au o dorință nebună să știe și ei ceva, să răspundă bine. Din cauza aceasta dialogul cu ei este un chin pentru că se reped să răspundă aiurea și trebuie multă insistență pentru a-i putea liniști și a-i face să se gândească la ce îi întrebi sau îi pui să facă.

Stau pe ulița noastră dar nu ne-au deranjat cu nimic până acum. Sunt mai multe familii, care cum, mai multe case într-o singură curte și sunt câteva curți la rând.

Contactul s-a stabilit într-un moment de slăbiciune al nostru când am acceptat să le cumpărăm un sac de porumb. Ne-a întrebat mama în mai multe rânduri. Lucrase la cules și au fost plătiți mai mult în natură.

Atât ne-a trebuit. Pe urmă au venit la poartă să ceară niște bani de pâine. Pentru că au manifestat rușine, cel mai măruț stătea cu spatele și mai departe un pic iar cel mic se bâlbâia și au încercat să folosească formule de politețe am zis că odată n-o fi foc. Apoi se contura că vor fi toată ziua pe la poarta mea și-atunci le-am instituit leafă: vor primi în fiecare sâmbătă câte o sută de mii lei vechi fiecare dacă vor trece în fiecare zi pe la mine să vedem ce-au făcut la școală.

Așa am scăpat de jena respingerii și m-am ales cu o vânzoleală controlată pe la poarta mea. Așa am decoperit dezastrul, ce monstruos funcționează sistemul nostru de învățământ. Nu mi-am putut imagina că poți merge la școală și poți pleca de-acolo „știind să scrii” și neștiind să citești. Că poți frecventa și poți să nu te alegi cu minimul necesar pentru a nu fi analfabet.

Mi-e groază că vine iarna. Au lumina tăiată pentru că nu i-a dus capul că vine regularizarea și atunci vine și scadența. Ei au mai plătit pe ici pe colo cât au putut scoate din buzunar dar s-au acumulat 10 milioane și le-a fost întreruptă lumina de la tablou. Asta înseamnă că n-ar trebui să plătească rebranșarea dar 10 milioane sunt un mare vis.

În ziua în care am descoperit copii de școală analfabeți, în anul 2013 la doi pași de București, lacrimile mi-au țâșnit instant și am simțit pentru prima oară acut umilința zilelor pe care le trăim.

Da sunt țigani, da așa le este felul, da și mama lor este un produs al libertății și democrației, este o tânără analfabetă, da nici tatăl lor nu prea știe…DA, DA, DA dar copiii merg LA ȘCOALĂ! Nu pot uita că pe vremea odioșilor pe mamuca mea a învățat-o să scrie o voluntară care venea pe la oameni pe-acasă, într-un sat din fundul Moldovei, să eradicheze analfabetismul. Și mamuca mea a fost foarte bucuroasă când nu a mai trebuit să semneze cu + și a știut să-și scrie numele.

Am ajuns s-o iau ca pe o chestie personală să-i învăț să citească și să scrie. Nu mă pricep așa cum ar avea ei nevoie. Nu-i pot primi acasă, în casă. Dacă ar fi după prima pornire i-aș înfia pur și simplu dar un fel de rațiune firavă îmi spune să păstrez câtă distanță mai pot.

Au în mod clar și probleme de intelect dar nu sunt fără leac.

Mi-a fost greu să renunț la pornirea de a avea termene, la gândul că trebuie să se încadreze în programa școlară. Am realizat că și faptul că eu îi bag în seamă pentru ei înseamnă un pic de lumină și că orice fel de activitate le-aș ocaziona înseamnă pentru ei un pic de lucrare a minții.

Le-am cumpărat cele trebuincioase pentru colorat și desenat. Așa am aflat că ei scriu în pat. Aveam un birou de școlar mare, vechi care nu mai era folosit. A fost o mare bucurie pe capul lor cu toate că mama și-a pus vasele în corpul cu ușă. Le-a lăsat lor totuși cele două sertare.

Nu primesc lecții de făcut acasă și nici părinții nu-i pun să facă nimic. Pentru mine ei lucrează orice le dau și vin bucuroși că au făcut ceva. Mă feresc să-i mustru cât pot.

Ultima dată, la plecare cel mic mă-ntreabă dacă poate să-mi spună ceva. Am încuviințat și așteptam să văd care va fi cererea:

– a zis mama că dacă vreți dvs să nu ne mai dați banii și să-i strângeți că ne trebuie încălțări.

Dacă ați ajuns până aici spun și eu că poate cine știe: Poate aveți lucruri de orice fel care vă prisosesc: mobilă (mâncau pe jos, pe ziare și dorm într-un pat cu arcuri rupte) haine, încălțări, mâncare, bani (se pot plăti on-line direct în contul lor de la ENEL) și ar putea putea ajunge cumva în zona lor=20 km de București pe șoseaua Oltenitei, amănunte oricând. Poate așa măcar 4 suflete nu vor mai ajunge să dea în cap, să fure sau ce altă bâzdâganie să mai facă.

Băieții poartă 33 și 38 la încălțăminte.

Până la urmă sigur că eu le voi cumpăra măcar de încălțat dacă nu se rezolvă altfel atât doar că aș vrea să economisesc banii pentru ce mai folosesc pentru școală.

Altfel, orice idee, orice link, orice material care m-ar ajuta să scurtez drumul în ale cititului și învățatului de orice fel, ar ridica mulțumiri până la cer din partea mea.

Nu știu cât este rea deprindere și cât poate fi eventual dislexie dar nu voi renunța cel puțin până la sfârșitul anului școlar deși nu știu ce naiba aș putea rezolva cu stat 10 minute în fața porții că mai mult nu ne lasă vremea. Noroc că după iarnă vine primăvara și oricum nu ne grăbim, NU? Și-așa rămân repetenți.
– Mi-ai adus orarul Ionuț? Cu ochii în jos, amărât, Ionuț mormăie:
– Nu! A zis doamna că orar se dă doar la ăia care știe să citește.