Am ajuns, sărăcan de mine…

Mamuca Ileana (că pe mamuca Vârvara n-am cunoscut-o, a murit după ce l-a înzestrat pe tatuca Vasile cu

7 copii, 3 băieți și 4 fete) era analfabetă. A, nu, nu funcțional. Nu știa să scrie și-atunci semna cu o cruce.

Iși dorea biata femeie măcar o semnătură să poată pune pe hârtie. În vremurile acelea, la un moment dat s-a umblat cu alfabetizarea pe la case. A venit și la ea acasă o doamnă care avea această sarcină și bunica mea a murit (când i-a venit vremea desigur) împăcată pe tema asta. Nu a învățat ea prea mult dar să semneze știa de-acum. Era un spectacol când venea „perceptoru” cu vreo înștiințare. Om de-al satului fiind o cunoștea și-i acorda tot timpul necesar să-și desăvârșească înșiruirea de litere care arăta că , în cunoștință de cauză, este de-acord. Se putea spune în cunoștință de cauză pentru că îi spunea mătușa mea pentru ce semnează, de citit atât de mult cât presupunea o țidulă oficială nu putea.

Am ajuns, sărăcan de mine, să văd, la aproape 70 de ani, în secolul XXI oameni de cultură (și-aici nu mă refer la cultura în câmp sau în seră) care nu citesc nici măcar atunci când are loc o votare on-line nimic din ce apare pe ecran și-i dau înainte în mod hilar cu DA .

Vaaai, biată nație, ce-ai făcut, ce faci, unde te duuuuci draga mamuchii dragăăăă!

S-au împuținat cei care citesc de-o să ajungă să fie vânați pentru a fi puși exponate la un muzeu vivant, ca cel de la Agapia.

Afară ploaia dactilografiază cu sârg pe pervazul meu. Mă duc să citesc ce vrea să-mi spună!

S-aveți o zi bună! Vă pup „extrem”!