El…


Brațele noastre, ale femeilor, tânjesc încă din  fragedă pruncie să cuprindă ceva sau pe cineva. Fetițele cuprind păpușile, copilele cuprind florile, adolescentele își cuprind iubitul, femeile tinere pruncii și soții, și-apoi, când pruncii lor zboară, când flacăra iubirii se mai domolește, brațele femeii, peste care vremea trece, sunt cuprinse de o neliniște. Tresar mai tot timpul nelămurit, căutând în lături un nou „ceva” de cuprins.

Așa s-a întamplat și cu mine. De un Crăciun am atașat la unul dintre daruri o felicitare, desenată și concepută de mine, care conținea și un fel de invocare. Către cine era invocarea n-aș putea spune precis, către pronia cerească, către împricinați… Era o o timidă chemare formulată cu glas mic dar totuși  a strigare ca să nu plesnească ceva de-atata încordare și așteptare.

O barza bleu și una roz dădeau de știre la ce face referire micuța mea felicitare-urare. Și n-a trecut mult și am fost anunțați, exact ca în reclama cu „să se mai cunoască” de faptul că o să se nască.

Drumul lui a fost un pic mai greu și un pic mai cu spaimă. Asta nu era trecută în reclamă. Și dintr-o câtime sufletească brațele mele au trebuit să-ndure întru zăbovire până la iubire.

O colegă, văzându-mă bolnavă de dezamagire, mi-a spus: lasă nu-ți fie frică, vor lăsa garda jos c-or să obosească și-o să se plictisească și-o să te vezi năpădită în modul cel mai caraghios de „hai, fii și tu bunică!”

Ceea ce s-a și întâmplat. Și-acum nu contenesc să mă îndrăgostesc. A ajuns lîngă mine exact la vârsta când fiecare secundă poate fi o minune, o cucerire, aș spune fără de eres, un Everest dobândit în palmares.

Aseară ne jucam în patul mare și ca și cum am fi stat răsturnați în iarbă cu ochii scufundați în marea de stele într-o seară de vară ușoară și mi-a venit spontan să ridic un picior drept în sus. Un râs gîlgâit am avut drept răspuns și un picioruș mititel s-a ridicat și el ca împins de un arc și ochișorii au scânteiat de lumințe.

Ii faci declarații, căci nu te poți abține. Și se-ndreaptă către el… tumult. Si el… se uită la tine cu capul înclinat într-o  parte și nu după mult te-ntreabă săgalnic și scurt: daaa?

N-am eu cuvinte și nici voi acum vreme… Dar vom mai povesti pesemne.

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;El…&8221;

  1. Nicol zice:

    Ilincuto, inteleg perfect ce traiesti cand ai botzul de aur, insufletit, langa tine si cand cu glas sagalnic te-ntreaba cate-n luna si stele sau povesteste minuni intamplate doar in inchipuirea sa, minuni la care ai contribuit de fiecare data cand cu pleoapele grele, inalta un picut capul de pe perna si sopteste: „Buni,spune-mi o poveste, una noua!”

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s