„La boier Mircea” sau „Gânduri din mansarda vămii.”

Am fost şi noi la Cetate.

Drumul mi s-a părut nesfârşit, îndoielile  mă rodeau, mergeam la pomul lăudat şi eram destul de obosită aşa că  pragul toleranţei mele era tare scăzut.

Boier Mircea era acolo, la fel şi Maşa lui.  Au apărut mai spre seară, când a prins a se întuneca, se  aprindeau făcliile şi se aduceau felinarele pe mese. Nici nu ne-am fi dat seama că sunt la doi paşi de noi dacă cineva nu s-ar fi apropiat prevenitor, după ce s-au informat la personal, cu teama de a nu deranja, de masa dumnealor ca să ceară un autograf.

N-o să vă descriu locul, trăirile mele, acţiunile pe care le-am putut întreprinde.

O să vă spun doar că trei zile (incomplete) m-am hrănit cu nectar precum zeii.

Timpul care a trecut peste Portul Cultural Cetate a cernut oamenii care slujesc locului aşa că mi-a părut că au rămas doar cei care au simţit magia, sufletul aparte al aşezământului.

Da, asta pot să vă spun cu mâna pe inimă, locul are o încărcătură aparte şi atunci când mai vine şi omul potrivit ca să-l sfinţească nu poate fi decât aparte de bine.

Dacă mergeţi două cupluri, o famile mai largă, o familie cu copii mai mari cereţi din timp cazare în mansarda vămii. Veţi avea la dispoziţie întreg catul, două camere şi o sală imensă pentru petrecut timpul împreună de unde aveţi vedere spre Dunăre şi spre îngerii care îi întâmpină pe cei se opresc din croazieră pentru o degustare de vinuri.

Vinul. Hm! Vă sfătuiesc să …da. Şi acolo şi pentru acasă. Tot ce se strecoară pe sub nas, mai elegant sau mai cu lacomie, întru delectarea stomacului dvs la boier Mircea este o încântare.

Uitaţi să pretindeţi, să revendicaţi, să urmăriţi dacă nu cumva ceva scârţâie în servire, în cazare, ca la mare sau mai ştiu eu sub ce aspect. Relaxaţi-vă şi lăsaţi-vă purtaţi. Veţi fi răsplătiţi. Aşa cum s-au lăsat sub ochii noştrii Maestrul şi Maşenka dumnealui purtaţi de apele Dunării, înotând fix prin mijlocul  apei lată cât o zi de post dar fără curenţi periculoşi în zonă, de parcă toată luma ar fi fost a lor şi veşnicia s-ar fi instalat în micuţa gară fluvială… pentru veşnicie.

Cred că locul va vorbi fiecăruia pe limba lui şi că de vom merge de mai multe ori va fi  de fiecare dată oarecum la fel dar …diferit.

Poate că fotografiile vor vorbi mai bine decât mine dar nu uitaţi, nu toţi vedem lucrurile la fel aşa că nu vă chinuiţi cu anticipările. La faţa locului se va închega relaţia dvs cu Portul Cultural Cetate.

Vă momesc însă cu o poezie de-a lui Boier Mircea Dinescu.

Cimitir cu fustă verde

Îți amintești lăcusta ce ți-a sărit pe fustă,

pe fusta ta cea verde amirosind a pustă,

cînd i-ai șoptit ironic: Ți-e foame? Ia și gustă!

Te-aș fi mîncat eu însumi, flămînd, ca pe o pîine,

ți-aș fi înfipt în coapsă colți fioroși de cîine,

dar mi-ai șoptit ironic: Nu astăzi! Poate mîine…

Iar mîinele acela n-a mai sosit vreodată,

te-am căutat zadarnic în orice trup de fată,

săpînd cu-nverșunare de ocnă la lopată.

Și-acum îmi ieși în cale subit pe o alee

și răsucești în mine aceeași tandră cheie

și porți tot fusta verde de tînără femeie.

Dar ca s-ajung la tine mi-ar trebui probabil

o aprobare scrisă de-un tenebros contabil

să sap iarba crescută în patul tău arabil.