Miercuri, 28 sept. 2016 – Viata mea de o para…


că două nu cred că s-or da se desfășoară cam așa:

În fiecare zi facem un drum lunguț, de numeroși kilometri, pentru a sta cu A cel mic (de fapt cea mică) până vine „schimba”.  Mă hrănesc 6 ore cu drăguțenii, mă opintesc să drăgălesc polobocelul de 15 kile în fel și chip (vai bunică!!!! poloboc! adică butoiaș?!  erată: polobocel = domnișorică), aștept ca traectoria mea să devină comună cu a alesului meu de-o viață pentru ca împreună să ajungem sleiți, târziu în amurgul care începe deja să se întunece, la casa pe care ne-am ridicat-o aproape de bătrânețe unde cineva, nu mai știu cine a înțărcat o  iapă.

Și casa părea fără rost, târzie și tâmpă, pustie și hâdă dar iată că polobocelul începe să chiuie de bucurie de cum ajunge la poartă (atunci când mâne-sa hotărăște că tre’ să mai stea și pe la noi..

Ii apăr cu greu pe cei trei câini de bucuria ei și pe ea și mai greu de dragostea lor. Imi scapă până la urmă din mână și aleargă să  le-ntrebe de sănătate pe Anica și Marica, gâștele mele scăpate de sub cuțit tocmai datorită interesului ei apoi se rostogolește voioasă scotocind peste tot, înhățând tot prin toate încăperile și chiuie și râde și nu ascultă când o chem.

Dacă apare cineva se refugiază brusc lângă fustele mele și nu trăiește voluptate mai mare decât atunci când o adorm dând-o pe picioare (Ooo! veți spune, ce obicei prost| Hm, așa este dar pe mine m-a dat mama pe picioare până când trebuia să-mi trec picioarele pe lângă ea că nu mai încăpeam pe pernă și cred că și acum mă hrănesc cu amintirea asta.

A cel mare…a pornit-o pe drumul lung și împopistrat cu bune și rele al învățăturii. Este la clasa pregătitoare. Ii spuneam când mai căpăta câte-o temă impusă (adică hai să desenăm un omuleț…parcă-l duceai la spâzurătoare…) lasă A, rădăcinile învățăturii sunt amare dar fructele ei sunt dulci, nu-ți place acum dar îți va prinde bine mai târziu. Ne-am întâlnit într-o zi când doamna lui le-a cerut să se deseneze fiecare pe el însuși undeva, unde vrea el, ca fiind la munte la mare etc. Mi-a spus radios: m-am desenat cum m-ai învățat tu. Ei A, mai știi tu cum era cu rădăcinile și cu fructele? Daaa, eu cred c-am ajuns la fructe acum.

Viața mea de  o para…măcar o urmă de-aș lăsa.

4 gânduri despre &8222;Miercuri, 28 sept. 2016 – Viata mea de o para…&8221;

  1. Mici si multi pupici Dani.

    Daaa, am Dani, multumesc lui Dumnezeu Drăgutul că fiul meu și i-a dorit și mumei lor că i-a zămislit.

    Voiam sa spun cumva ca m-as bucura ca ei sa-si aminteasca cu drag de mine.

    Că la o cană cu ceai de ciuboțica cucului nu prea mai este sperantă, nu are lumea timp nici sa moară plus că nu se mai practică.

    Iertare dacă a sunat patetic. Nu vorbea decât amărăciunea pricinuită de consumul gratuit de timp și energie si bani până la urmă pricinuit de distanță.

    Când s-au stabilit domiciliile nu a luat nimeni în considerare că poate fi nevoie de bunici și când s-a descoperit nevoia se consideră că bunicii sunt doar un rău temporar necesar.

    Dar… icoanele mă așteaptă răbdătoare să le mai scot la lumină din lemn și culoare și pleacă de la mine după ce m-au ostoit căutând alte suflete să ostoiască.

    Apreciază

  2. De nepoti sa nu-ti faci griji, isi vor aminti cu mare drag de tine. Nu asa facem toti? Bunicii sunt acei oameni buni carora nu prea iti vine sa le reprosezi nimic si de la care iti aduci aminte numai de chestiile faine. Cat despre casa si icoane si restul, ele nu-si vor aminti de tine 🙂 O sa vina si vremea lor, fii pe pace.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s