14 iunie 2016, marţi – Ciprian şi baba Coţaia


E vreme de seară şi m-am strâns de pe-afară. Am ostoit cele foale, am grijit cele ciolane şi, ca o babă care se respectă m-am aşezat la computadore.

Hălăduind pe-un suport de memorie externă am dat peste balada lui Ciprian Porumbescu şi, cu un zâmbet ca un crai nou atârnat de urechile mele, mi-am amintit când şi cum am ascultat-o prima data.

Am avut un coleg de şcoală  generală slab ca un ţâr, cam bronzat deşi nu era de altă etnie şi cu urechile antiderapante. Pe scurt, un băieţel şi el acolo. Bunica lui stătea pe strada mea, lumea o numea baba Coţaia, de ce nu ştiu. Mai vorbeam cu ea din când în când. Eu şi cu  nepotu-său nu ne-am prea băgat în seamă unul pe altul cât am fost colegi.

Ne-am reîntâlnit pe când era în armată, venise în permisie şi o vizita şi pe buna lui.

Hm! Se schimbase calimera. Urechile rămăseseră pe loc în timp ce capul îi crescuse în aşa fel încât acum erau potrivite şi la locul lor, muşchii îmbrăcaseră oscioarele devenite între timp ciolane serioase, cum îi stă bine unei cătane, era sigur pe el şi cu şcoala de cofetari ospătari terminată.

A vibrat cumva undeva un clopoţel aşa că cea codană şi cu cea cătană au convenit să-şi ofere o întâlnire, adică să iasă împreună în oraş.

Ştiutor că doar lucrase în branşă şi generos mi-a oferit alternative. Unde vrei să mergem la restaurant sau la cofetărie? O, biată vrăbiuţă! La cofetărie ar fi fost cuminte dar muream de curiozitate să văd cum e la restaurant şi cu Gheorghe cel vânjos şi serios pentru care gira baba Coţaia parcă aş fi îndrăznit să merg.

Aşa s-a şi întâmplat până la urmă.

Dar ştii, mie nu-mi place dacă miroase a ţigără şi a băutură, se poate să nu fie aşa?

Sigur, aşa miroase doar la crâşmă. Noi o să mergem undeva frumos. Şi am fost la restaurantul din parcul Herăstrău căruia i mai spunea pe-atunci şi „La raţă” pentru că pe terasă avea un mic havuz cu o raţă de bronz drept décor.

Era pe la apus, se-ncheia blând o zi frumoasă. Habar nu am cum arătam eu, habar nu am cum arăta Gheorghe, habar nu am ce am mâncat dar ceea ce ştiu este că s-a apropiat de noi muzicantul localului, un „viorist” căruia el i-a cerut dezinvolt să ne cânte nici mai mult nici mai puţin decât Balada lui Ciprian Porumbescu.

Mintea mea a plecat în roata mare, lacrimile se-ndesau în amigdale…

Nu ştiam ce să fac cu Porumbescu, nu ştiam ce să fac cu Gheorghe, nu ştiam ce să fac cu vioristul dar am coborât repede pe pământ când melodia s-a terminat şi colegul meu l-a expediat c-un mulţumesc sec pe cel care-mi fermecase auzul. E obligaţia lui, este angajat să facă asta. Totuşi…eu timid. Nu e cazul.

Gheorghe, nepotul babii Coţaia.

Văzându-mă speriată de bombe şi cu nasul încă în cărţi Gheorghe m-a lăsat în ale mele după vreo două trei scrisori din armată. Oamenii serioşi îşi iau repede pâinea în mână şi nevastă vajnică în ogradă să n-ajungă tomnatici.

Fie-ţi bine Gheorghe pe oriunde-ai fi  iar mata mătuşă odihneşte-te în pace!

Cipriane, bună treabă ai făcut băiatule, sper că îngerii îţi fac vânt cu penele şi-ţi oferă din când în când câte-o cupă de nectar delectându-te dar nu aşa cum îmi tulburi tu mie apele cu balada ta că parcă aş fi plecată departe şi mor de dor de mine.

Hai, toate bune!

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s