Luni, 26 octombrie, 2015 – Ha, ha, ha!

Acuma, na…să nu râdeţi prea tare de noi. Am fost la veterinar cu fiara nou dobândită şi am aflat că EL nu este el ci că el este Ea.

A rămas stabilit că o cheamă RUŢA. Nu mai expun raţionamentul.

Ruţa mea s-a dovedit o deşteaptă. Cum eu am treburi în deplasare (n-am vrut să ştiu de ele când mi-am luat căţel pe cap) şI căţelul este prea mic pentru a fi lăsat  singur atâta vreme, am abuzat  împotrivirea mamei mele şi am hotărât  că eu o voi ridica la rangul de educatoare. In concluzie  o iau pe Ruţa cu mine la oraş şi-o plasez la grădiniţă la mama.

Ruţa, dornică de mişcare altfel, un dop cu fofează şi sfârlează, stă ca o umbruţă mititică în coşuleţul ei şi… creşte. Nu că n-ar putea scheurla. Dă semne că ar avea ceva glas şi zău că asta îmi doresc dar a înţeles că e spre binele relaţional  şi nu se plânge iar eu nu mai pot de bucurie. Aşa că mama s-a înmuiat şi cum teritoriul Ruţei este limitat la o cutie de carton în care are loc şi coşuleţul şi un pic de curte interioară, soluţia este O.K.

Nu vă spun cât sunt de eficientă în drumurile mele ca s-ajung mai repede la copchilă să nu tânjească (adică la Ruţa) dar cât de greu mă desprind de ei.

Mi se rupe sufletul în trei Ania, Ruţa şi Andrei.

Hai, să ne fie bine!