E bine dar… e rău.

“You don’t make a photograph just with a camera. You bring to the act of photography all the pictures you have seen, the books you have read, the music you have heard, the people you have loved.” – Ansel Adams.

Hm, n-am mai împopistrat sau, mă rog, împestrițat ecranul de ceva vreme dar nu de rău ci cumva de bine. Adică am o preocupare care mă absoarbe și pe deasupra, din când în când cel mare lasă loc celei mici și vine în brațele mele. Nepotul adică și-atunci nu mai rămâne nimic din mine pentru că mă scufundă în rolul de bunică.

Că am preocuparea la-nceput pomenită e tare bine. (Reamintesc, urmez cursurile Școlii(Populare) de Artă, secția iconografie.) Că nu pot s-o fac simplu, ca tot omu’, stând pe scaun și așteptând să mi se dea picătura de îndrumare este rău.

Eu m-am dus acolo de dragul și grija averii mele personale de la ora aceasta pe care trebuie cât și cum mai pot s-o sporesc urgent.
Adică: mai dețin, ce să fac, soarta crudă și vârsta înaintată, doar doi neuroni și o sinapsă în oarece stare de funcționare așa că neliniștea mea este maximă, mă zbat să nu pierd ceea ce mai am ba chiar să sporesc dacă se poate. În această încercare de reparare am observat că mă bântuie Dom’le o sete de cunoaștere de zici că nu-i adevărat.

Setea de cunoaștere este de bine dar bântuiala nu.

Nu este pentru că în timp ce caut un model de sfant pe care să-l unduiesc(încă poticnit) cu pensula pe lemnul de tei mă-nfioară teama de a nu fi dat peste un model „chicios”, inexact, incorect, nu în stilul indicat de către cine m-a-ndrumat și-atunci pune-te pe documentat.

E de bine veți spune, dacă mai sunteți pe-aici, dar eu o să vă spun că este de rău pentru că mă las cuprinsă de frenezie atunci când descopăr câte un om interesant, câte un loc magic, câte ceva frumos cu care mi se pare că rezonez maxim, mi se umezesc ochii, mi se duce gura până la urechi zâmbind de încântare, plâng de-a binelea, hălăduiesc pe net, îmi înțepenește spatele, îmi crește tensiunea muruind încordată bucata de lemn doar-doar o ieși fața sfântului ca-n model.

Cum devine treaba? Păi cam așa:

Am plâns ascultând Povestea lui Moș Crăciun aici

Nu sunt bisericoasă și-atunci m-am întrebat instant, după ce mi-am trăit emoțiile până la capăt, de ce am rezonat atât de puternic și-am încercat să aflu în ce colț de lume ființează acest cor, mi-am spus că trebuie să fie un loc aparte.

Am dat mai întâi peste poza unei biserici de mânăstire. Mi s-a părut nouă, rece, seacă. Nu se poate. Am mai cercetat și așa am aflat că este situată foarte aproape de locul în care se află rădăcinile mele. M-am mai îmbunat. Să mai aflăm. Ceea ce am aflat de aici mi-a adus în minte vorba omul sfințește locul.

Tulburată am lăsat și laptop și pensule și paletă baltă ridicându-mi spatele înțepenit de pe scaun și pornind prin casă după …nici eu nu știam ce. Din mers am luat o carte, poate pentru a-mi îndepărta gândurile de la nimicnicia mea.

În ediția pe care o dețin „Alchimistul” este un volum subțirel. Mă așteaptă de ceva vreme să-l tratez cu bunăvoință. Cred că l-am și deschis cândva dar cine știe cum mi-or fi picat ochii pe vreo alcătuire de cuvinte care la ora aceea m-a îndepărtat. Acum am citit-o aproape pe nerăsuflate.

Ce mi-a rămas din ea?

Mai pe diagonală așa pot spune că:
– am aflat care este diferența dintre un cal și o cămilă. Dacă ați citit-o știți deja dacă nu, căutați-o. Merită. Veți reflecta și, poate, veți lua măsuri.

– am mai aflat că unii au nevoie să se depărteze ani lumină și de o bătaie soră cu moartea pentru a afla că ceea ce caută ca pe o comoară de mare preț se află chiar acolo de unde au plecat.

Ce mai amalgam în capul meu.

De anul trecut din vară când am dat peste Dennis, cel care mi-a pus pensula de pictat în mână, am uitat să mă mai gândesc câți ani am. Rămăsesem la 60. Poate vreți să spuneți că este de bine.

Nu, nu este pentru că într-o discuție a trebuit să precizez și așa am realizat că merg pe 62 și m-am speriat.

Ei, până la urmă că m-am speriat este de rău dar că am DOAR 62 este de bine.

Vă las acum. Astăzi vine din nou îngerul meu păzitor („…dar tu n-ai mâncat deloc, nu vrei și tu?” / nepotul meu, aproape 5 ani) și am multă treabă și iarăși este de bine.

Pe de altă parte nu ajungea că îmi fac eu capul varză, mi-l va face și el. O fi bine, o fi rău?