Vineri, 20 iunie, 2014 – Mulțumire


Pare că nu se mai oprește ploaia și în unele zone parcă se-abate peste oameni o pedeapsă. Aici nu-ncap comentarii. Dar în rest…

Cineva ofta, în scris, mai glumind mai de-adevăratelea, și-și exprima năduful pentru starea actuală de lucruri și de spirit. În astfel de ocazii îmi vine în minte bancul cu evreul care n-o mai scotea la capăt cu greutățile vieții – erau mulți, casa era prea mică, lipsurile mari – și se duce la rabin să-l întrebe ce poate face pentru a-și mai ușura un pic viața, pentru a mai putea răsufla puțin.

– Ai găini?
– Da.
– Bagă-le și pe ele în casă și pe urmă să vii să-mi spui cum este.
Trece un timp și omul vine iar la rabin.
– Ei, cum este?
– Rău rabin, cum sa fie!
– Ai capră?
– Două dar amărâte rabin.
– Bune așa cum sunt. Bagă-le și pe ele în casă și pe urmă vii să-mi spui cum este.
Iar trece un timp și evreul apare iar în fața învățătorului său.
– Mai bine-i acum?
– Vai-vai rabin, ce ți-am spus eu și tu ce m-ai pus să fac, se jelui omul. Este și mai rău, mult mai rău. Chiar nu s-o găsi și pentru mine o cale de-a fi măcar un pic mai bine?!
– Ei, omule du-te acum acasă și scoate și găinile, scoate și caprele și pe urmă să vii să-mi spui cum este.
Nu mai trece așa mult timp și evreul, cu fața numai zâmbet, vine iar la rabin și fără a mai aștepta întrebarea lui îi spune:
– Slavită fie înțelepciunea ta rabin. Bun sfat mi-ai dat, acum este muuuult mai bine.

Când hotărăști dacă e bine sau rău într-o situație fii atent la termenul de comparație și dacă dă să iasă rău poate ajută dacă-l schimbi.

Plouă. Plouă demult. La noi nu și prea mult cantitativ. Dacă nu sunt descărcări electrice (de care mă tem visceral) și nici vijelii prea mari, descopăr prin cotlonul sufletului un fior nelămurit de mulțumire. Rudimentul de țăran din mine, probabil, se bucură pentru că nu trebuie să meargă pe-afară la muncă grea. Să forfotești printre lenjerii care miros a curat și așteaptă să fie călcate, sertare de aranjat, să moșmondești pe lângă cuptor o prăjitură pufoasă cu bobițe burgundy par bagatele pe lângă săpat, cărat, plivit ghemuit etc.

Oricum, ce trebuie luat în seamă este că, de cele mai multe ori, dacă nu faci parte din soluție…faci parte din problemă!

Altcineva spunea lucruri apăsătoare despre relația părinți copii. Ajunsă la maturitate, părinte la rândul ei, persoana respectivă povestea despre atitudini și formule verbale care i-au afectat sufletul și spiritul pe termen lung. Este bine să scoți tot la iveală din ceea ce te macină, te-a marcat, te-a rănit. Am slavă Domnului și eu câte ceva de povestit pe-aici. Am mai avut motive să privesc în urmă acum, când urma este ca o umbră lungă, lungă… și am descoperit, cu uimire dar și cu mulțumire către pronia cerească, o predispoziție naturală spre a alege să mă bucur de puțin în loc să-nvârtesc cu făcălețul la mămăliga amărăciunii și astfel am descoperit cum, mai des în amintire îmi vine gestul mamei de a-mi trage uniforma cu pătrățele albastre apretată peste cap atunci când plecam la școală și mai rar faptul că mă bătea și eu sau fugeam în porumb, când apucam, sau alergam în jurul mesei încercând ca atingerile să fie cât mai puține cu putință. Uneori era vorba despre vreo poznă, de care fel HABAR NU AM, dar se-ntâmpla și-așa…

…stăteam la curte. Ușa de intrare, care dădea direct în camera cea mai locuită, era formată din două canaturi și avea ochiuri de geam până la jumătate. Mama pusese perdele croșetate care lăsau liber ultimul ochi de geam pentru a pătrunde mai multă lumină. Părinții mei lucrau în schimburi și uneori eram singură acasă până noaptea târziu. Mi-era frică dar nu aveam ce face. Mă simțeam un pic mai bine însă dacă astupam geamurile cu ceva, să nu se vadă de-afară în casă când era lumina aprinsă. Eu puneam ziare în geam mama se enerva că era urât și mi le dădea jos. Ritualul s-a repetat de câteva ori doar cu bombăneli înfundate din partea ei. Până la urmă s-a lămurit și a adăugat ea niște perdele de pânză închisă la culoare pe care puteam să le trag când voiam. Ochiul de sus tot liber rămânea.

De la o vreme, cineva venea când eram singură acasă, după ce se-ntuneca și aprindeam lumina, și făcea ceva ce se dorea glumă cred dar pentru mine devenise coșmarul vieții mele despre care… nu vorbeam. Făcea un zgomot ușor la ușă ca pentru a-mi atrage atenția și-apoi își lipea palma cu degetele bine răsfirate, ca pentru a părea și mai mare, de ochiul de geam liber. O menținea așa câteva clipe după care pleca. Deja îmi intrase în rărunchi momentul serii și când se-apropia ora nu puteam decât să stau încremenită în vârful patului cu ochii, cât cepele probabil, ațintiți spre geam și să aștept grozăvenia.

Intr-o seară mama era acasă, făcuse schimb de tură la rugămintea unei colege. Eu nu știam dacă asta va fi de bine sau de rău și stătem încordată așteptând cu sufletul cât un purice să văd cum se va gestiona momentul. Când a apărut mâna eu i-am spus tare „mamă, uite!”. Nejudecatul, auzind voci în casă s-a grăbit să o ștergă și a dărâmat un lighean de tablă care era sprijinit de perete făcând zgomot mare și clar. Mama s-a uitat întâi pe geam dând un pic perdeaua la o parte, apoi a deschis ușa, apoi a mers din aproape în aproape cercetând curtea până la poartă după care a trecut strada la vecina noastră lăsându-mă pe mine singură cu ușa deschisă cât de mare în varful patului în picioare cu inima bătând nebunește.

Probabil că au trecut clipe dar mie mi s-au părut veacuri și văzând că nu mai vine m-am pus pe urlat, nu de frică pentru mine ci am transferat urlatul pe grija pentru mama mea despre care strigam ca din gură de șarpe.

Mama a venit într-un suflet și, poate n-o să credeți, văzând că nu am pățit nimic și urlu „gratuit” m-a căpăcit pe săturate pentru că am speriat-o. EU pe EA.

Cum spuneam, am marea mulțumire că natura m-a ajutat să nu rămân cramponată de lucruri care m-ar durea, posomorî, întrista, să nu-mi pierd prea multă vreme inventariind răii, hoții, hahalerele, tonții, nepăsătorii, asupritorii. Dacă pot schimba ceva nu ezit. Dar altfel… Prefer să mă bucur și dacă nu am la-ndemână decât un nor trecător în formă de balaur cu creasta de aur pusă de soare, sau o gâză, sau o floare îmi ajunge. Dacă nu m-ar înghionti din când în când câte-o vorbă prin care mi se arată cum că aș putea fi mai nu știu cum că uite x sau uite y zău dacă mi-ar veni vreun năduf în minte.

Poetul persan cu cele patru versuri ale sale în care spune că și cerul și infernul sunt în tine mi-a făcut un mare bine!
Dacă ne considerăm propria noastră realizare în proporția cea mai mare mai avem scăpare. Dacă rămânem cramponați de greșelile apropiaților noștri pare că nu se mai poate face nimic și zău că nu-i așa!

Hai înseninare, hai liberare!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s