Joi, 24 octombrie, 2013 – Copilul râde…




Copilul râde: „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”
Tânărul cântă:„Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”
Bătrânul tace:
„Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”
(Lucian Blaga – Trei fețe)

La masa de joc îmbrăcată în postav verde, iei zarurile, le menești adăpostindu-le în căușul palmelor, și, aducându-le lângă ureche de parcă ai vrea să le ghicești înfăptuirea ce va să vină, le învălui cu o adiere ușoară, pornită din vârful buzelor ca pentru a înlătura orice urmă de împotrivire a norocului, le trimiți s-alerge pentru tine și să-ți aducă fericirea.

Ești numai tu cu ele, scufundat în propria ta ființă, timpul stă în loc, lumea dispare, nimic nu pătrunde între tine și micuțele cuburi de os.

Vine apoi, după o clipă cât o veșnicie, răstimp trebuincios zarurilor să-și arate fața, o cascadă de lumină sau un hău de întuneric. Și râzi sau plângi și nu te poți supăra prea tare chiar dacă te-ai ruinat, doar tu ai menit zarurile! Nu-ți rămâne decât să zburzi sau să mergi așezat și să vezi ce ai de reparat.La masa vieții însă zarurile îți sunt aruncate. Alea iacta est!
Te resemnezi, te mulțumești sau lupți. Ce ai de făcut este să țeși mai departe sau să te smulgi cât poți de repede urzeala care te-nvăluie periculos.


Copilul râde: „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”


Au amândoi, însumat, douăzeci de ani. Amândoi sunt ciocolatii. Sunt frați. Unul mai mic, unul mai mare. Sunt la școală, nu în primul an, și poartă amândoi în ghiozdan ca manual, abecedarul. “Toți avem la fel!”. Nu știu să citească, deși clasa a III și a V a în care sunt ar presupune cu mult mai mult decât atât, dar pe alfabetul cu poze știu să recunoască literele semn că odată în viața lor de copil, cineva a avut răgaz, și pricepere, și pornire să le lumineze drumul. Cine-i “dăscălește” acum nu se mai descurcă. Sunt puțini în școală și formează toți o clasă. Cel mic știe un cuvânt în engleză. Îl spune bucuros. Bol. Ce-nseamnă ball? Ochii-i strălucesc și mai mult și răspunsul țâșnește ca un șut la poartă: minge!


Jocurile foamei.


Începuseră să vină pe la poarta mea să împrumute bani de pâine. După două-trei întâlniri de felul acesta le-am propus să le fac leafă. Fiecare își va primi leafa sâmbăta dacă îmi arată că a învățat ceva nou la școală. Le-a fost rușine că nu au avut ce să-mi arate prima dată. Pentru rușinea aceasta mi-a venit să-i iau în brațe și să fug cu ei în lume.
În stația terminus de microbuz, o bătrână din satul lor întreaba de zor care este microbuzul spre… Sunt doar două mașini în stație dar șoferii sunt la masă. După șofer își știe microbuzul. Plăcuța din parbriz n-o ajută.


„Școala de Luptă”


În curtea lor, un semen de vârsta lor însumată, tată de fetiță minusculă desprinsă parcă din basmele cu zâne, neînvățând bine la această școală, rătăcit pe valurile vieții și-a tăiat mâna dând cu pumnul în geam. Îi plecase și mai tânăra nevastă neieșită încă din copilărie, cu bijuteria de fetiță cu tot, disperată de scandal și lipsuri.

Tânărul cântă:”Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”


Hai să credem tot ce spunem,
E un joc foarte frumos.
Tu să-mi spui: “Te iubesc”
Şi eu să mă bucur copilăreşte,
De parcă mi-ai fi dăruit un briceag
Cu prăsele de os.
………………
Şi până seara din cuvintele mele

Să crească o iarbă înaltă
Care să-şi scoată colţul prin cer,
În vârf cu pământul nostru,
Ori cu vreo sămânţă de stea.
Şi tu să crezi în iarba mea.
S-o crezi pe toată, orbeşte.
Şi eu să cred în urma ta cu un pas,
Cavalereşte.(Marin Sorescu – De-a baba oarba)


Bătrânul tace:
„Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!



L-a crescut de mânz. De la fereastra mea văd locul viran pe care, așa mititel cum era îl aducea să pască. Alerga în priponul lui după fiecare căruță care trecea pe drum. O căuta pe mama lui dar chiar dacă nu era ea tot i-ar fi fost mai bine lângă semenii lui.
A crescut și bătrânul îl îngrijește cât poate de bine. Toată vara adună. Cosește buruieni și usucă pentru iarnă. Știe că mânzucul îi va asigura o pâine. În curtea cu copii de ciocolată, dintre cele câteva acoperișuri de casă ce se ițesc peste gard al lui este cel mai gospodăresc.


Dragii mei, o să mă joc odată
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu știu când o să fie asta, tată,
Dar, hotărât, o să ne jucăm odată,
Odată, poate, după scăpătat. (Tudor Arghezi – De-a v-ați-ascuns)

E un joc viclean de bătrâni
Cu copii, ca voi, cu fetițe ca tine,
Joc de slugi și joc de stăpâni,
Joc de păsări, de flori, de câni,
Și fiecare îl joacă bine.

Stau în bancă. Sala de clasă este sub oblăduirea unui bărbat înalt, frumos, puternic, cu păr ușor ondulat și dat pe spate. Avea să devină profesor de sport. Deocamdată este învățătorul meu. După ce se oprește pe la mai multe bănci vine și la mine. Sunt cea mai înaltă din clasă și stau în spate. Este bine pentru că ultima dată vine la banca mea și stă mai mult. Se așează lângă mine, își trece brațul pe după umerii mei, îmi cuprinde mânuța și-ncepe s-o învețe să scrie.
Dimineață, înainte să plec la școală, brațele mamei mi-au trecut peste cap rochița de școală proapăt spălată și apretată. Miroase frumos a bine.
Amintire neprețuită din copilărie.
Invit direct editura Nemira la jocul de-a „Amintirea ancoră”. Din când în când, un suflet cald, purtător de dragoste de carte și de copii să poposească în clasele cu învățământ simultan din satele mici din preajma capitalei și să-i ajute să se joace de-a cititul.


Copilul râde: „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”

Articol scris pentru SuperBlog 2013

Anunțuri

Un gând despre &8222;Joi, 24 octombrie, 2013 – Copilul râde…&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s