Luni, 9 septembrie, 2013 – Cei grăbiți și aferați ocoliți, nu lecturați


Repunere în drepturi

Am mai spus, de-o vreme am reînceput să citesc.

Tot încercând să așez lucrurile, fiecare într-un loc cuvenit, am ajuns și la cărțile adunate, de către… mai mult de un suflet, pe parcursul aproape a unei vieți, și să le redau rostul cel mai important, acela de prieten de suflet. Le-am hărăzit unghere lipsite de fală, în spații pe care nu prea le poți folosi la altceva dar s-a întâmplat așa că le este foarte bine acolo te-ntâmpină fără să te agaseze precum un custode discret într-un muzeu. Dacă îl abordezi, îți este alături, dacă nu, îi uiți prezența dar te bucuri să-l știi pe undeva pe-aproape.

Așa am ajuns să descopăr, să redescopăr, să mă lipesc, să zăbovesc, să meditez, să plâng, să mă încarc, să mă dezvolt, să-mi împuținez lacunele din cultura generală.

Alfabetul nu e greu… Îmi răsună în minte un fragment de melodie (Formatia Rosu si Negru).

Agârbiceanu, Vlahuță… Nume prezentate în școală (cel puțin în a mea) cu parcimonie.

Îți lipsește un suflet apropiat de leat îndepărtat care să-ți spună povești la ceas de seară, să facă gândul amar de peste zi să dispară? Ia o povestire de Agârbiceanu.

Vrei să plângi și nu poți? Aaaa, pot înțelege că este o problemă. Dom’le natura a avut grijă de toate când ne-a creat (în colaborare cu Doamne-Doamne firește) și ne-a dat plânsul și râsul numai că, uneori, se mai defectează robinetul. Crezi că dacă ai plânge te-ai ușura? Dar nu-ți vine de prea mult amar în tine? Scotocește tată prin poeziile lui Vlahuță și dacă nu te-oi simți ușurată de cât bocești până-i poezia gătată maare lucru. Ei, mai glumesc și eu dacă reușiți să-nțelegeți ce vreau să spun.

Vă propun această poezie după ce o înghețată odioasă m-a trântit la pat și m-a făcut prizonieră în casă cu gâtul și capul praștie. Când am putut să stau cât de cât în picioare mi-am spus firoscoasă: Doamne, ce mi-o mai trebui când este atât de bine și-nseamnă atât de mult să poți merge, să-ți fie mintea cât de cât limpede, să vezi, s-auzi, să pricepi?! Pentru ce ne zbatem atât, ne frământăm atât, alergăm atât?!

Inainte de a citi versurile, presupunând că o veți face, poate v-ar plăcea să-l luăm și pe Chopin alături.

Spleen


ÎN AMURG..
de Alexandru Vlahuță


Vâslaş ce-aleargă împins în zare
De oarba sete a fericirii,
Pe câmp de ape fără cărare,
Omul e pururi prad-amăgirii;

Căci scris e dorul să şi-l agaţe
Numai de umbre şi de năluce,
Ce-n a lui veşnic întinse braţe
Zadarnic cearcă să le apuce.

Şi când viaţa abia-i o rază
Atât de slabă şi trecătoare,
Când ştie bine că-naintează
Înspre-a pieirii de veci vâltoare,

De ce vâsleşte şi se răpede
Cu-atâta pripă şi nerăbdare
Dup-o nălucă de foc ce-o vede

Fugind în noapte-i, din zare-n zare?
. . . . . . . . . . . . . . .
Asta-i ascunsa firii dorinţă

Ce-nspre repaus veşnic o-mpinge:
Orice lumină i-o suferinţă;
Scăpare-i noaptea-n care se stinge.

Tremurătoare, viaţa bate,
C-o frică oarbă şi nenţeleasă,
La poarta păcii neturburate,
Din care omul n-a vrut să iasă;

Căci chinul vieţii cine l-ar cere?
Ce stea de sineşi s-ar mai aprinde
Când ar şti bine că i-o durere
Din întuneric a se desprinde!…

Unde mă duceţi, visuri deşarte?
De ce, luceafăr, te-afunzi în zare,
Mă laşi în urmă-ţi tot mai departe,
Pe câmp de ape fără cărare?

Unde-s acele limanuri sfinte
Chinul amarnic să mi-l omoare?…
Mai înainte! Mai înainte!
Îl cheamă glasuri amăgitoare;

Şi omul trece pe-ntinsa mare
Cu valuri răpezi şi ape-adânci,
Călător, veşnic în nerăbdare,
Împins de vânturi, lovit de stânci.


Târziu, când simte că e aproape
Clipa în care valul, sub dânsul,
Să se desfacă şi să-l îngroape,
Se uită-n urmă, şi-l umple plânsul;

Căci tot trecutu-i pare-o comoară
De fericire, rămasă-n drum.
Păn şi durerea-i de-odinioară
Plină de farmec o vede-acum,

Şi nu se-ndură să se despartă
De-atâtea visuri veştede foi,
Ci-n năzuinţa-i oarbă, deşartă,
Dă să-şi întoarcă barca-napoi…

(Copil ce umblă s-adune stele
De pe oglinda blândelor ape)
Dar cad trudite braţele-i grele,
Cârmă şi vâsle lăsând să-i scape!

Gându-i adoarme în nemişcare,
Ochii s-acopăr, stinşi, sub pleoape,
A nefiinţei eternă mare
Valu-şi desface ca să-l îngroape;

Căci, rupţi din valu-i, s-azvârl în soare
Nenumăraţii stropi de viaţă,
Şi-n al ei haos recad, când moare
Clipa de care, lacomi, s-agaţă.

************************************************************************************
InaltRasarit-cu-autograf-de-palmipede
********************************************************************************
****
Parcă aud un murmur din ce in ce mai tare:
Ooooh, zei! Cum e posibil? Ce mare-nfumurare!
Nocturna lui Chopin cu stihuri de Vlahuță și propria-i lucrare!

Vă rog, orice-ați gândi, NU CEREȚI LAPIDARE!

6 gânduri despre &8222;Luni, 9 septembrie, 2013 – Cei grăbiți și aferați ocoliți, nu lecturați&8221;

  1. Nu cerem lapidare, ci însănătoșire grabnică. 🙂
    Ce coincidență, măi! Exact duminică mi-am petrecut „dereticând” prin bibliotecă, prilej de răsfoire îndelungă a unor cărți dragi mie, dintre care le-am luat pe unele lângă mine, pe noptiera de lângă pat.

    Apreciază

  2. Ce voluptate!
    Să-ntinzi agale mâna și să-ți poți alege înșiruirea de cuvinte care te oblojește, te-ncântă, te face să râzi, să plângi, să-ți storci mintea să pricepi, să oftezi, să gemi, să visezi, să cunoști, să te regăsești, să reușești, să-nfăptuiești … și câte și mai câte!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s