Tot astăzi, luni 30 septembrie, 2013 – Puterea gândului

Mi-au rămas înscrise în suflet și în minte pacea sufletească, lumina, curățenia și pioșenia frumoșilor bătrâni din copilăria mea. Aerul special din „casa cea mare”(=odaia ținută de bună), mirosul de pelin și busuioc, candela cu sâmburelul de lumină care licărea liniștit de parcă nimic nu-l putea clinti și nimic rău nu se putea întâmpla. Straiele din zilele de sărbătoare… Căsuțele mici cu lut pe jos și cu pereți de lut văruite în alb și cu lemnul ferestrelor vopsite cu chindrus albastru sau cenușiu te cuprindeau mămos de cum intrai și te-mbiau la tihnă și răgaz.

Întotdeauna ai să găsești, pentru că așa-i dat, pe peretele dinspre răsărit, la loc de cinste o icoană. Mai mare, mai mică, mai bogată sau mai simplă după puterile și credința fiecăruia, întotdeauna împodobită măcar cu un fir de busuioc, cu un ștergar…

Din casa bunicilor mei îmi amintesc de o icoană a „Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință”. Călare pe calul său alb, neînfricat și cu sulița în mână supune balaurul fără sforțare.

Fără a cerceta și fără a mă scufunda prea adânc în cele religioase, doar cu flash-uri care-mi aduceau la diferite momente în fața ochilor aspecte pro și aspecte negative legate de biserică, m-am trezit că s-au adunat în casă (primite mai ales) mai multe icoane foarte diferite ca mărime și subiect foarte modeste toate, dar clar legate de niște momente de tulburare din viața mea, fie ea de alin sau de îngrijorare.

O singură dată, într-un moment crucial când lucrurile aveau să se așeze pe un făgaș eliberat de spaime mi-am dorit cu sârg o anumită icoană. Am umblat mult până s-o găsesc. Știam ce vreau să înfățișeze dar nu găseam întruchiparea care să-mi spună ceva. Până la urmă am găsit-o sub o formă care m-a învățat că modestia nu-i de lepădat.

După mai mulți ani a ajuns în sfârșit pe perete și nu mult după ce am adus-o la forma și locul ce i se cuveneau mi-a trecut prin gând că i-ar prinde bine și tovărășia Sfântului Gheorghe.

Icoanele mele stăteau pe ici pe colo pitulate prin sertare.

Ne tot frământăm noi, ne tot frământă vremurile… Mi-a venit în minte că și bunicii mei și cei de-un leat cu ei au avut greutăți și încercări dar ei le luau în piept cu mai multă înțelepciune, cumpătare, încredere…”om trece noi și peste asta!”

În căutarea acelui nu știu ce dătător de …cumințenie scotocesc în amintire după gesturi, porniri, vorbe de demult, obiceiuri de-ale bătrânilor frumoși din calea mea.

Puntea către vremea copilăriei mele mi se arătase acum cu osârdie a putea fi o icoană a Sf. Gheorghe. Nici nu mă rodea atât de tare ca să fac un drum până la târg nici nu-mi dădea pace.

Ridicându-mă eu de la oarece sfat la care stăteam cu Omul meu, zăresc pe muchia de sus a unui dulap un colț de ramă. Măi, pare a fi o icoană din cele împrăștiate prin ungherele casei, cine mai știe pe unde. Întind mâna, o întorc cu fața la mine și când colo…victorios, pe cal, Sf. Gheorghe față-n față cu balaurul cunoscut.

Am omenit-o și am pus-o sub cealaltă cu care se armonizează perfect. Între ele, un fir bogat de busuioc, singurul care mi-a crescut în grădină încearcă evocări. Din când în când rup o câtime uscată din el și o fărâmițez ușor în podul palmei. Închid ochii și las mirosul să lucreze.

Nu trec două zile și pe un blog pe care-l citesc cu mare respect și încântare, găsesc o postare în care artista vorbea și prezenta, realizată de ea însăși o icoană tot cu Sf. Gheorghe. Mi s-a încălzit inima. Nu ne cunoaștem și nici nu ne vom cunoaște dar mi se pare o parte din mine pierdută înainte de a o avea și m-am bucurat să descopăr cum am rezonat în același timp la același lucru. Uneori puterea gândului îți aduce în cale tot ce trebuie pentru ca un vis frumos al tău să se îndeplinească.