Vineri, 16 august, 2013 – Durere luată cu mâna.


 A fost Sfântă Mărie Mare. Cei care au ținut postul de două săptămâni închinat acestei mari sărbători s-au spovedit și s-au împărtășit. Mult înainte de începerea slujbei, în biserică, așteptau în liniște oameni de toate felurile să le vină rândul la moliftă, spovedit și împărtășit.

Copiii mici sunt împărtășiți necodinționat și fără a aștepta prea mult. Uneori însă aceste privilegii n-au nici o valoare în ochii lor. Nu vor și pace. De-aici începe o desfășurare de forțe și talente întru convingerea micii „victime” demne de cauze mărețe. Preot și aparținător(mămică, bunică, tătic, nașă, frați sau surori mai mari) se dau cu fundul de pământ pentru ca actul aducător de bine să fie săvârșit și pentru suflețelul nărăvaș-iabraș.

Ieri, mai sonoră decât clopotele când bat liniștit, o fetiță un deliciu se lupta din toată inimioara ei să fie lăsată în pace. Nu vreau și nu vreau. Cred ca aceste cuvinte au fost rostite de sute de ori. La vârsta declarată oficial de trei ani, îmbrăcată într-o rochiță cochetă, cu un joc drăguț de romburi în negru și alb, cu pulpițe atât cât trebuie de rotunjoare ca să fie un copil bine îngrijit fără a fi gras, cu părul cât trebuie de lung pentru a se vedea bine că este fetiță dar să nu fie greu de îngrijit,  cu fruntea umbrită de un breton simpatic, încolăcită cu piciorușele și mânuțele ba de tata ba de mama, dar mai mult de tata în care-și punea speranța fetița nu putea fi lămurită.

Împărtășirea unui copil pare a fi un act deosebit de important și uneori se mai scurtează drumul renunțându-se la convingere. Capul ținut de o mână fermă pe spate, lingurița cu împărtășanie face gâl-gâl în luptă cu plânsul, tata-popa dă o prăjiturică, vorbește blând și încearcă să se asigure că micul suflețel rebel va mai veni la împărtășanie.

Fetița de ieri a pățit la fel atâta doar că nici o prăjiturică din lume nu o putea face să-l lase pe nu din brațe. Tot supărată a trecut în brațele tatălui care pornind spre ieșire a zăbovit un pic în dreptul meu.

Pe tot timpul „luptei” din fața altarului aș fi luat-o în brațe și aș fi fugit în lumea mare dar în același timp aș fi fost bucuroasă dacă, împăcată și liniștită ar fi reușit să lase lucrurile să se desfășoare așa cum era de dorit.

Am crezut că-i pot curma amărăciunea de a fi fost învinsă în împotrivirea ei și mâna mea a plecat singură spre trupușorul mititel cu toată dragostea din lume și cu toată alinarea și cu toată lumina pe care-am putut-o aduna i-am spus „bravo fetiță frumoasă, bravo! Ce fetiță frumoasă și vitează, bravo!” .

Copilul s-a oprit din mormăiala cu care-l gratula încă pe tata-popa într-un lasă-mă-n pace fără conteneală, s-a-ntors spre mine și deodată a zâmbit larg. Firul supărării se rupsese. Supărarea putea să plece ca un balon spre cele zări. Părinții, în sfârșit relaxați au pornit spre ieșire bucuroși că totul a trecut. Copiii uită uneori destul de repede.

Eu am rămas cu ale mele dar m-am surprins cuprinsă de-o bruscă tulburare și agitație și lacrimile mi-au dat instantaneu. Jenată am plecat privirea scotocind după un șervețel prin geantă.

Nu mi-a trecut foarte ușor și mă tot autocercetam încercând să pricep ce m-a apucat și mi s-a strâns inima dându-mi seama că într-o clipă de mare empatie probabil i-am „luat cu mâna” copilei tot zbuciumul prin care trecea. Și a fost ceva zbucium din moment ce mie, ditamai omul trecut oarecum prin ciur și dârmon, mi-a trebuit un răgaz semnificativ să-mi revin.

Să-i fie de bine ritualul săvârșit și nouă tuturor la fel. Amin.

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Vineri, 16 august, 2013 – Durere luată cu mâna.&8221;

  1. Amintirile din copilărie ne marchează mult timp. Datorită unor amintiri din acestea, până la o vârstă înaintată chiar, aș putea spune că mă zgribuleam doar când auzeam de cele bisericești.

    A fost un noroc până la urmă că o simplă vorbă a nașei mele m-a ajutat să privesc lucrurile cu alți ochi, relaxat și constructiv. „În legea mea. Mă duc la biserică și mă rog cum știu eu, în legea mea!”. Acest mod de abordare mi-a ușurat viața și ulterior cred că într-o anumită perioadă chiar mi-a salvat-o.

    Biserica poate fi un loc de regăsire, de refugiu, de alinare, un punct de sprijin dacă reușești să-ți construiești o relație corectă cu ea. Nici habotnicie, nici fariseism, nici absolutism nu au ce cauta în această relație. Nu în orice biserică, nu orice față bisericească. Ai voie și chiar este de dorit să cauți LOCUL și SPIRITUL și HARUL.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s