Miercuri, 5 iunie, 2013 – Mulțumesc natură!


Vreme trece, vreme vine și cu ea în dar ne-aduce când amar, când un pic dulce…

Cartofi-noi-din-gradina-ursuluiroadedaruri
*********************************************************************************************

În copilăria mea au fost două clipe nefaste când, pe rând, mama mea și dirigintele meu au proferat că eu nu voi fi respectiv „în stare de nimic” și „niciodată” gospodină”. Mama, necăjită de viața ei, nu avea răbdare până puteam eu înțelege ce vrea de la mine și duce la capăt ce mă punea să fac iar dirigintele supărat că nu reușesc să mătur cu profesionalism sala de sport (împreună cu colegii de clasă firește) când ora de educație fizică era pentru mine, elev de școală rurală, cam singura distracție așa …mai de soi.

Amândoi au pierdut posibilul ajutor consistent al unui suflet mare pentru că „mă, pe tine, dacă știe omul cum să-ți vorbească, sclav de face!” vorba unui coleg de serviciu firoscos.

Afirmațiile atât de tuflitoare sus menționate au fost contracarate în parte de tanti Ostina fie-i țărâna ușoară, mătușa mea din partea tatii care-ntr-o vacanță m-a ridicat, într-o clipă măreață, de la tinicheaua atârnată de coadă „neînstare de nimic” la medalia strălucitoare de bucătar șef. Nu faci și tu niște chiroște? (= colțunași cu brînză) a zis ea din mers intrând și ieșind repede înapoi cu treburi, abia auzind că am spus uimită de încrederea acordată „dar eu nu știu…” Ei nu știi, e simplu!”.

Atât de bine îmi suna ce auzeam și atât de tare voiam să știu încât mi-am ascuțit urechile, am prins din zbor câteva indicații spuse în trecerea ei prin odaie și chiroștele au prins contur, gust și iată-le aburinde pe masă.

Ultima parte doar mi-o imaginez de câteori îmi amintesc întâmplarea pentru că am fost chemată de fetele megieșe să mergem la bureți exact înainte de momentul culminant și nu am putut zăbovi nici măcar un minut. Când m-am întors nu mai era nici urmă de colțunași iar eu am trăit cea mai complicată stare sufletească din viața mea. Mă bucuram enorm pentru că gătisem ceva așa de bun încât fusese lins și sufeream imens pentru că eu nu am putut gusta din opera mea culinară.

Sigur că structura mea nativă este cea care nu mă face prietenă cu treburile casnice dar nici educatorii mei nu au fost prea inspirați pe tema asta. Oricum, îmi îndeplinesc sarcinile dar nu zbârnâi și nu strălucesc de fericire. Acum răsfoiesc „O carte de bucate, ospitalitate și povești minunate” scrisă de străbunica lui Elizabeth Gilbert, autoarea împăciuitoarei scrieri „Mănâncă, roagă-te, iubește” și am găsit două vorbe care mi s-au părut genial de stimulative întru împăcarea mea cu domeniul roboteală culinară. Spune Margaret că pentru a deveni un bun bucătar îți sunt necesare doar două calități: să-ți placă ție să mănânci și șă ai simțul umorului. Mi-a tresăltat inima când am citit și un mic declic (ei, mai este și o conjunctură fericită dar trecem asta la condimente) s-a produs. Niciodată să nu-ți ceri scuze pentru ce ai gătit. Apoi a pomenit despre cum se simțea ea arestată în bucătărie și cum a evadat din arest propunându-și să gătească din timp adică deliberat și planificat și nu de nevoie obligat.

Ca urmare am început să mă bucur în bucătărie. Ei, nu vă imaginați că dintr-odată s-a petrecut o virare chiar cu 90 de grade că doar nu m-a pocnit leuca și mi-a deviat completamente traseul gândirii dar cum spuneam am început să lucrez cu amuzament și chiar bucurie în bucătărie.

Prima încercare, foarte folositoare fiind bună atât caldă cât și rece și putând fi consumată la orice moment al zilei:

Hârtie de copt, legume, păstrăvi, unt, sare, măghiran, cuptor eventual cu două arzătoare, sus și jos.

Se iau păstrăvii, curățați în prealabil, unul câte unul, cu gingășie, și li se administrează blând câteva apăsări de șiș pe spinare, oblice precum un slash și puțin adânci, doar cât să formeze un buzunărel. Se ascund în burtica fiecăruia minunății din grădina ursului: morcov, chiparuși, țelină, felii de pătlăgele roșii, sare și piper. În buzunărele se strecoară câte-un bumb de unt iar deasupra se presară măghiran uscat. Se înfășoară păstravii în hârtie de copt unsă cu unt și se strâng capetele în așa fel încât să nu se piardă bunătate de zemuri ce se vor forma, să arate fiecare pește precum moațele pe care-și pusese părul Zița, ca niște papiote. Se pun pe grătarul cuptorului cu tava dedesupt pentru circa aproximativ…depinde de cuptor.

pastravi
Au fost desprinși cu greu din hârtia care chiar de copt fiind dacă nu este unsă se lipește. Răbdarea a făcut minuni. Sunt așa bine rumeniți pentru că am arzător și în partea de sus a cuptorului. S-au rumenit doar pentru că fiind pusă cu generozitate a trebuit s-o înfășor de trei ori. Hârtia nu a avut o soartă la fel de bună și a trebuit ceva piguleală să înlătur partea arsă ca să nu se atașeze de păstrăviori.

În concluzie, mulțumesc natură și pentru roadele despre care voi vorbi poate mai pe seară și pentru faptul că m-ai făcut flexibilă în gândire și o iremedibilă optimistă.

2 gânduri despre &8222;Miercuri, 5 iunie, 2013 – Mulțumesc natură!&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s