Luni, 18 februarie 2013 – Un ceai …de cacao dar nu numai

1. Pe unde mai ouă găinile mele
2. Roșiile Saint Pierre

3. Dacă mi-ar fi zis oarecine că focul se poate face și de-a-ndoaselea aș fi râs dar vazând pe un site de sobar adevărat recomandarea…am încercat și am adoptat metoda. Rezultatul… soba mea burtă-verde nu mai scoate pic de fum. Pot să aprind lemnele, să las ușa deschisă pentru câteva clipe și tot nu iese fum.
Link-ul îl găsiți în blogroll-ul meu la Sobar din republica Moldova.

Pentru mine, fără să aibă un ritual aparte, ceaiul este ceva cu efect tare îmbucurător, reparator, alinător, prietenesc. Mă rănește foarte tare dacă nu este servit cu generozitate. Mi se pare o blasfemie să limitezi omul la o ceșcuță meschină de ceai ba pe deasupra să-l mai oferi și gata făcut. Mă refer desigur la localuri nu la ce se întâmplă într-o casă. Mi se încălzește inima când ți se aduce un vas mai mărișor, de preferat un ceainic de porțelan alb, simplu, cu destulă apă fierbinte, ceașca, mierea sau zahărul, lingurița specială pentru ceai dacă de poate, și pliculețul cu minuni.

La „Lacrimi și sfinți” mi s-a întins gura până la urechi când ne-au fost aduse două ceainice de tablă roșie nici prea pântecoase dar nici minuscule și două căni de tablă smălțuită, una albă și una roșie cu buline, nici prea mari dar nici chiar meschine. Eram gata să nu mai pot de încântare și să zic „da dom’le!”. Când m-am uitat mai bine la cana mea, s-a nimerit să fie cea albă, am văzut smalțul sărit. Nu cred că era necesar pentru stilul localului să se mențină în serviciu și vasele deteriorate, sunt destul de „stilate” prin materialul din care sunt făcute.

Când să torn apa din ceainic a trebuit să-l dau peste cap pentru că nu conținea decât fix o cană stoarsă, adică umplută cu greu, de apă iar culoarea ei era maronie. Noroc cu cineva din grup care a interpretat plauzibil și pozitivist întâmplarea (probabil apa era de la expresso de cafea). Am semnalat întâmplarea, ni s-a schimbat apa și totul a revenit, prin bunăvoința noastră, la normal. Dar aspectul s-a trecut la categoria „de cacao”.

Localul îi aparține maestrului Dinescu și îi trasmit pe această cale: vezi și mata ce se poate remedia.

Să prezentăm și aspectele pozitive sau măcar normale. Felurile de mâncare au denumiri amuzante, sunt prezentate cam ca la popotă, multe din tigaie direct, altele pe farfurii cu iz vechi și sunt făcute… ca la coana Mărioara după ce-a venit obosită de la sapă, adică expeditiv dar gustos.

Al doilea local cu oarece pretenții la care tentativa de comandă s-a proptit din prima într-un „asta n-avem”. Am nimerit-o până la urmă și din nou locația și ambientul au salvat managementul.

Personalul, cuminte-cuminte și mititel de vârstă, suplu-suplu, cu uniforme foarte drăguțe la fetițe. La cât au de urcat și coborât scări pentru cei care stau la mesele din cramă zău nu știu ce salariu au dar cam știu cât ar trebui să aibă.

Am scris cam mult și nemeșteșugit și v-ați putea întreba de ce iar v-am răpit timpul. Dom’le…da’ desertul la Dinescu este ca de la poarta raiului, sau ca din rai. Zici că te-ai trezit teleportat drept acolo. Înafara bineînțeles de găluștile cu prune care au fost crimă de lesmajeste. Aluatul tare, pesmetul tern, noroc cu gemul de afine pus alături. Tortul de cio-co-la-tă, plăcinta cu brânză și cea cu mere sunt foarte bune.

Eu cred că pe-acolo mai gătește și personalul auxuliar când bucătarul are treburi lumești și-atunci produsele mai sunt și cum te nimerești.

Maestre! tț, tț, tț! N-am vrut să zic dar unii numesc asta … a da cu mucii în fasole! Când totul se vrea aparte prin simplitate are obligația odată-n plus să fie fără greșeală.

Oricum, eu vreau să mai vin.

P.S. Meniul